Stiu ca acum ai ajuns la un alt nivel de constiinta si asta ma linisteste, de multe ori imi imaginez ca esti in pace cu tatal tau.
Acum patrund intelesuri mult mai adanci ale vietii despre care n-am stiut mai nimic pana te-ai imbolnavit sau ce stiam eu era gresit.
Intr-un an jumate de cancer trait cu tine si moartea ta m-au invatat cea mai impresionanta lectie de viata pe care mi-a oferit-o Dumnezeu.
Am aflat ca ai cancer exact in momentul in care eu realizam material cel mai mare vis al meu: casa viselor mele!
Dar boala ta m-a facut sa traiesc pana in strafunduri: ce-i foloseste omului daca dobandeste bogatii materiale dar sufletul lui e ranit, suferind si pustiu? Nu se poate bucura sufleteste oricat de mare e visul material ce i se implineste.
In momentul in care am primit vestea:” Puteti sa-l luati acasa, nu mai aveti ce face” totul s-a surpat si alunecam intr-o prapastie din care nu mai vedeam nicio cale de iesire. Din acea clipa peste toata relatia noastra trista, clepsidra timpului s-a intors, nu mai aveam timp sa recuperam, sa reparam, sa traim ce n-am trait o viata…Presiunea timpului si disperarea mea stiu ca te-au facut sa te simti inconfortabil de multe ori cand trageam de tine, te certam sau ieseam trantind usa exasperata ca nu vrei sa bei sucul, sa mananci ce-ti spuneam, sa bei toate solutiile salvatoare care speram sa te mai tina in viata mai mult de cateva luni cat ti-au dat ei de trait. Nu aveai dreptul sa mori si sa ma lasi singura. Tanjeam dupa dragostea ta, am tanjit intreaga viata si trebuia sa recuperez 36 de ani, sa te tin aici cu mine, sa scot din gaura de sarpe miracolul care sa te tina in viata. Dar tu nu m-ai ajutat deloc. Nu ai luptat. Si m-am simtit tradata, ranita, abandonata.
Era lupta mea cu moartea ta pentru viata mea ce trebuia vindecata.
Incercam sa ma lupt ca un leu cu boala ta, tu- ca un future cu o aripa franta; ma luptam cu moartea perfida pe care o vedeam cum iti invadeaza corpul si iti soarbe viata din el si se instaleaza cu culoare-i pamantie facandu-ma sa ma sufoc uneori de durerea evidentei. Te chema pamantul si tatal tau.
Fiecare vizita la Oncologie in acea lume sinistra ma transborda pe-un alt taram, pe taramul Mortii. Vedeam cum fiecare om isi poarta moartea in spate cu teama incercand din rasputeri sa mai castige o zi sau poate renuntand la viata obosit de-atata chin.
Acum imi dau seama ca nu te-am intrebat niciodata daca iti e frica de moarte, daca iti era teama cand te duceai acolo. Mie imi era teama de moartea ta.
Eu ma simteam pe alta planeta: dincolo de lumea aceasta in care roboteii alergau dupa fantasme. Noi eram acolo intr-o Vale a Plangerii in care Esenta Vietii nu mai are cum sa-ti scape. I-as invita pe multi care se plang aiurea ca au probleme sa mearga sa astepte 6-8 ore intre bolnavii de cancer sa-si deschida ochii, urechile si sufletul. Acolo nu e loc de impietrire a sufletului. Acolo simti fiecare clipa cat e de pretioasa, cum cersim clipe din propria viata …oare Dumnezeu a uitat? Nu, Dumnezeu nu uita niciodata. El are dreapta masura mereu. Acolo e El, chemandu-va cu surle si trambite sa va intoarceti la El, sa regasiti esenta macar la sfarsit.
Moartea nu trece fara noi. Ea vine oricum si neinvitata, daca noi nu ne gandim la ea intreaga viata nu inseamna ca suntem nemuritori. Atunci cand mergi cu Moartea la brat spre Final, atunci cand esti zi de zi in preajma ei patrunzi adevaratul sens al Vietii. Pana atunci suntem biete vietati amortite sufleteste, orbecaind prin lume fara sa gandim ca suntem Divini, suntem Iubire si venim aici pentru a ne trai existenta in iertare si vindecare. Fiecare om vine pe lume pentru a vindeca un altul, inclusiv parintii si copiii ne vindecam unii prin altii. Nicio intalnire din viata aceasta nu este intamplatoare.
Boala ta a fost cel mai mare cutremur din viata mea. Asa am perceput-o in disperare si departe de Dumnezeu, pe coclauri pe unde orbecaiam. Am inceput sa ma razboiesc cu Dumnezeu si-l intrebam furioasa intr-una:”Dar acum ce mai Vrei? Cand toate sunt atat de bine, cand am bani, mi-am cumparat casa ?! De ce”?
Si a avut Dumnezeu rabdare cu toate crizele si neputintele mele si rabdarea Lui bineinteles ca a invins din nou incapatanarea mea.
El vroia sa ma trezeasca si sa ma faca sa-nteleg ca mergeam pe calea gresita pe care ati mers si voi o viata intreaga fara Dumnezeu. Sa-ti cumperi o casa mare, sa alergi dupa bani si lucruri fara sa-ti pese prea mult de suflet te duce la cancer. Relatiile proaste, traumele, ranile nevindecate, neiertarea, mancatul prost si haotic, lipsa postului te duc la cancer.
Sufletul si farama divina din noi e conexiunea suprema cu Dumnezeu. Atata timp cat suntem conectati direct la El prin rugaciune suntem iubire, echilibru, pace, recunostinta, bucurie, iertare. Cand o luam pe aratura si ne indepartam de Emitator bruiajele incep sa apara sub nenumarate forme. Nu mai percepem semnalul clar, il pierdem iar puterea lui Dumnezeu scade pentru ca incepem sa rasnim ganduri de neliniste, disperare, frica, ura, razbunare, furie, nemultumire.
Cand ne aducem aminte ca noi suntem templele Duhului Sfant si o farama divina urla in interior sa ne intoarcem Acasa….cautam calea…si o gasim. Ati vazut vreun om care vrea sa se intoarca la Dumnezeu si sa nu il ajute sa ajunga Acasa?
Acasa…acolo unde rugaciunea se inalta in miros de tamaie. Dumnezeu vine si ne ia in palma sufletul si ne da ce ne-a promis: linistea Lui, pacea Lui nu asa cum o dau oamenii. Sufletul e al Lui si El stie care e reteta fericirii fiecarui suflet in parte.
Scara spre Cer e rugaciunea si un duhovnic desavarsit care simti cu tot sufletul ca e trimis de El pentru tine. Nu-i simplu, ca nu e scara rulanta din supermarket si piedicile vin cu cat vrei sa ajungi mai sus, cadem , ne ridicam si o luam de la capat.
Nu ne oprim niciodata, de fiecare data cand ma ridic sunt mai puternica….nu conteaza de cate ori am cazut pentru ca fiecare cazatura lasa in urma slabiciunile si neputintele mele.
Cu fiecare “cazatura” invatam sa-L strigam pe Dumnezeu mai tare si sa alergam la El prin duhovnic …sa ne aduca aminte ca noi suntem scanteie divina si a pus in noi tot ce avem nevoie pentru Iubire, Bucurie, Pace, Echilibru, Abundenta, Desavarsire….trebuie doar tinerea in curatenie a ferestrelor sufletului.
Am invatat ca viata ne e data sa o traim in bucurie si iubire, in echilibru si armonie. Degeaba alergam anesteziati o viata intreaga dupa cristale, mobile, case…n-ai dus cu tine nimic.
Am inteles dupa ce ai murit ca trebuie sa-mi vindec toate ranile ….e singura cale de a merge mai departe. Stiu ca te-ai simtit asemeni mie: abandonat de multe ori in viata, neiubit de mama ta care a preferat-o o viata intreaga pe sora ta, stiu de ce si ce n-ai putut ierta, toate razboaiele tale s-au terminat.Si ale mele cu tine, iubitul meu tata s-au sfarsit. Noi doi am fost crescuti la fel si am inteles asta de-abia acum. Acum stiu ca stii totul despre tine, despre mine, despre viata noastra, esti la un alt nivel de cunoastere. Ranile pot fi vindecate doar prin iertare, iubire si cu Dumnezeu. Ce nu am putut eu ierta ani intregi i-am cerut lui Dumnezeu sa faca partea ce n- o pot face eu….si chiar a facut-o! A fost extraordinar! Dupa iertare sufletul e usor ca un fluture ce poate zbura din nou.
Sufletul ni l-a dat Dumnezeu sa vindecam prin iubire, sa fim recunoscatori celor ce ne ating ranile pentru ca o fac spre vindecarea sufletului nostru.
De fapt o spune mai frumos parintele care in timpul razboiului meu sufletesc cu Dumnezeu “mi-a cazut in maini” si mi-a indreptat pasii si mi-a deschis ochii spre o alta lumina in viata.
Va multumesc tuturor celor care ma urati, ma barfiti, duceti razboaie cu mine si m-ati ranit….nu as fi ajuns niciodata aici fara voi!
Va sunt recunoscatoare tuturor celor care ati aparut in viata mea!
- „Si suferinta smereste trufia omului si Il face pe Dumnezeu prieten. Asa sa va talcuiti crucea pe care o aveti fiecare de dus! In Cruce Dumnezeu a ascuns o taina: taina mantuirii fiecaruia.Vai de cel ce nu are o cruce de dus: acela n-are prin ce se mantui“.
- “Toate darurile inchise in destinul nostru sunt ingradite cu suferinte si numai la atatea daruri ajungem, prin cata multime de suferinte putem razbi cu bucurie. Numai atat bine putem face, cata suferinta putem ridica de pe el. Numai atata mangaiere putem aduce printre oameni, cata amaraciune putem sa bem in locul celor ce vrem sa-i mangaiem. ” – Arsenie Boca